Nici nu știu cum să scriu despre asta fără să par un caz pierdut de mamă lacrimogenă, dar presupun că uneori mai trebuie să fii și așa, deci iată-mă acceptându-mi soarta.

L-am înscris pe Tudor la creșă.

Știu că acum vei spune noa și ce dacă. Și o vei spune cu siguranță, mai ales dacă nu ai copii. Fix la fel aș fi zis și eu în 2017 dacă îmi spunea vreo disperată, plângând, că fiu-su urmează să meargă la creșă în mai puțin de o săptămână.

Aș fi zis ușor uimită, PĂI? și aș fi gândit total sarcastică, da’ cât &%*$ (*%  vrei să mai stea acasă și ce plângi așa, terminato, că doar îi creșă nu îi sfârșitu’ lumii și oricum toți copiii merg acolo și plâng puțin da’ viața nu-i ușoară deci SUCK IT UP.

Dar iată cum, din colțul meu de pragmatică, aș fi mers chiar mai departe, gândindu-mă inclusiv că, io căcaturi d-astea n-oi face în veci când oi avea copil, ascultă la mine io nu stau după curu’ lui, SĂ SE DESCURCE.

…și acum să râdem.

Să râdem cu toții de ignoranta de Marieta. Să râdem cu lacrimi și să ne tăvălim pe jos în timp ce o arătăm cu degetul și râdem și mai tare, tu fraiero ia uită-te la tine acuma că ți s-o-ntors ție placa și toată-toată ești colorată la pantaloni și e doar creșă, zici? Doar creșă, da?

Să râdem, deci.

Pentru că de când l-am înscris eu trăiesc cu un nod în stomac și unul în gât și cred că am învățat cumva să îmi redirecționez lacrimile din ochi direct în nas, că nu știu de ce nu-mi curg ochii ca un râu după furtună, pentru că totul e ca și cum ar trebui să plâng dar nu se întâmplă nimic.

Și știu, știu că e doar creșă, dar tot simt cum ceva în mine pute a panică pură. E panică din aia pe care o mai simți doar când îți dai seama că ai căzut de pe schiuri și când te întorci vezi că ai piciorul rupt și pe moment crezi că nu vei mai putea să mergi vreodată și tot ce poți să faci e să strigi, să STRIGI atât de tare sperând că cineva te va auzi și te va ajuta.

Și cînd strig așa, apare una din asta cum eram eu în 2017 și îmi zice Păi? Sau îmi zice las că o să vezi că o să îi placă și o să se obișnuiască repede și o să vrea să meargă. Și eu știu că așa e, că are dreptate și că mă panichez degeaba. Dar în momentul ăla îmi vine s-o pleznesc pe impertinentă și să-i spun DA TU CE TE BAGI?

Na, lăsând gluma la o parte, am emoții cum nu aș fi zis vreodată c-o să am. E lucrul ce trebuie făcut, e momentul potrivit, iar el deține absolut toate abilitățile necesare să se adapteze și să se integreze cu succes în noua comunitate.

Cred că ce vreau să spun cu tot ce am scris mai sus e că ne e mult mai greu nouă, mamelor, să ne despărțim de ei decât le e lor să plece.

Și e doar creșă. Va merge apoi cine-știe pe unde.

Dar probabil de fiecare dată sufletul meu va decide să facă bungee jumping și să urle atât de tare încât să-mi sece lacrimile.