În sarcină am citit despre parenting și despre creșterea copiilor de mi-au sărit capacele. Apoi am ajuns cu Tudor acasă. Știi vorba aia, poate lumea să zică ce-o vrea, nu știi cum e până nu ți se întâmplă ție. Ehe, și-ncă cum.

Azi mi-am propus să scriu puțin despre primele zile cu Tudor acasă. Nu îmi amintesc decât că am plâns fără motiv săptămâni în șir, eram speriată să nu stric copilul, dragul de el, și eram atât de obosită încât nu știu cum am trecut peste prima lună.

Însă de curând a născut o bună prietenă și mi-am amintit fragmente din acea perioadă, pentru că s-au repetat și în cazul ei.

Culmea, ni se pare că suntem singurele de pe lume care au impresia că nu pot să crească un copil. Sau singurele al căror copil plânge aparent incontrolabil. Sau singurele care, dincolo de dragostea incomesurabilă pentru cel mic, ne simțim atât de singure în perioada asta de tranziție.

Din afară, creșterea unui copil pare floare la ureche – sau cel puțin cu siguranță NU pare așa de greu la alții cum e la noi. Și totuși, este.

Și așa mi-am dat seama că fiecare mamă trece prin momente asemănătoare, dar vorbim foarte puțin despre asta. Am ales să scriu despre câteva din aceste mici drame în speranța că le vor citi viitoare mămici sau proaspete mămici și, cumva, vor găsi alinare în faptul că nu sunt singure.

Citește aici despre The Big Picture Day – momentul în care am realizat că pot dar nu trebuie.

Tranziția

L-am adus pe Tudor acasă și tot ce îmi doream era să dorm câteva ore legate. Citisem că nici în ruptul capului să nu îi dau lapte praf completare dacă am eu lapte, că blablabla.

Eu sunt una din asta care e cu listele, cu regulile. Mi-am călcat pe mândrie așa hardcore, i-am dat 30ml lapte praf și am dormit amândoi câteva ore bune.

M-am trezit și m-am văzut în noua postură de mamă, dându-mi seama abia atunci cu adevărat ce responsabilitate mare mi-am asumat. Habar nu aveam cât de frumoasă urma să fie viața mea de atunci încolo.

Așa că am dat-o înainte cu plânsul.

Și am plâns, și am plâns, mai ceva ca ploaia din romanele lui Marquez, așa de mult încât toți se mirau de ce plâng atât și de ce nu mă mai opresc, pesemne că se temeau c-o să-i inund cu lacrimile mele, iar eu nu știam să le explic că plâng de fericire și de groază în același timp, că îl iubesc pe-ăla mic până la infinit și înapoi dar că nu știu cum i-oi da de cap să-i fie lui bine.

Veneau prieteni în vizită și eu plângeam de rupeam că mi se părea că ei nu vedeau ce frumos e copilul meu, chiar dacă ei vedeau; plângeam că nu vor înțelege niciodată, ei cei-fără-copil, cum e să ai un copil și că nu știam nici cum să le explic, dar tragicul era că mi se părea că nici nu vor să le explic dar nici eu nu voiam; plângeam pentru că nu voiam să fiu mama aia care merge la întâlniri cu alte mame și discută despre scutece și regurgitări (pe atunci nu știam că nu trebuie să fii mamă din aia dacă nu vrei); plângeam pentru că primeam jucării frumoase pentru Tudor; plângeam că plângea și el.

Atât de mult am plâns.

Cam trei săptămâni am plâns. Apoi am plâns, dar mai puțin. Apoi nu prea am mai plâns.

Ce vreau să spun e că nu există perioadă de tranziție. Azi nu ai copil, mâine ai. Și gata. Există o perioadă de acomodare care e al naibii de minunată, cu tot plânsul din lumea asta mare.

Hormonii

Băi, cum se joacă ăștia cu mintea ta, ceva extraordinar. Primele zile au fost un amalgam de sentimente super intense, trăiam totul la superlativ. Acum eram în extaz, acum eram o epavă. Mi-aș fi dorit să înțeleg atunci că o mare parte din drama primelor zile se datorează hormonilor, those little fuckers.

Nu știu exact dacă aș fi gestionat totul într-un mod diferit, poate aș fi fost totuși ceva mai liniștită?

Panica

Momentele în care bebelușul plânge și tu nu știi ce să-i mai faci să îl liniștești. Cu fiecare episod de urlete ai impresia că se rupe o fărâmă din sufletul tău, te dărâmă, ți se întoarce stomacul pe dos și ești ferm convinsă că nu ești o mamă suficient de bună.

Dar ești. Cea mai bună.

Problema la mine a fost că oricât de mult mi-ar fi zis oricine că-s mamă-beton, super-mami, mama rock-and-roll, sau cum-vrei-tu-mega-mami, nu am crezut pe nimeni. A trebuit să treacă timpul, să văd copilul crescând frumos, liniștindu-se, să învăț să fim noi doi, să văd cu ochii mei că e un copil echilibrat cu o rutină bine stabilită care se dezvoltă bine. Abia atunci am simțit că într-adevăr, poate chiar fac eu ceva bine. Curajul a venit apoi treptat, treptat, iar zilele cu Tudor au devenit din ce în ce mai frumoase. Minunate.

Un alt lucru care m-a dat peste cap a fost tocmai faptul că citisem atâtea despre cum se comportă bebelușul și cum ar trebui să mă comport eu. Nu fă aia, fă așa, fă pe dincolo, regula zice că etc. Uof, și de fiecare dată când mi se părea mie că nu respect o regulă din asta, era jale. Mă simțeam penibil, cu toate că soluția implementată (de exemplu, dormitul pe burtă) nu era recomandată de specialiști dar funcționa de minune.

Apropo de asta, las aici un articol pe care l-am citit de curând și de care mi-ar fi plăcut să dau atunci, în zilele acelea zbuciumate și obositoare. Și încă unul.

Oboseala

Citisem undeva că oboseala când ai un bebeluș e ca atunci când vii din club dimineața la 4 și la 7 trebuie să fii la lucru, apoi seara mergi din nou în club și dimineața iar la lucru.

Lipsa unui program de somn regulat m-a dat peste cap, cu toate că Tudor dormea relativ liniștit, cu maxim două treziri pe noapte – unele nopți dormea dus până dimineața. Combină acest party nocturn interminabil cu stresul de care ziceam mai sus, hormonii și ai rețeta perfectă pentru a deveni un zombie. Am încercat să recuperez somnul atunci când dormea și el peste zi, însă de multe ori reprizele de 1.30-2 ore de somn nu erau suficiente pentru mine, astfel că de multe ori mă trezeam parcă mai obosită.

Singurătatea

În primele săptămâni am avut mulți musafiri, au fost părinții mei aici, socrii, rudele, prietenii. Apoi a venit și singurătatea.

Soțul la lucru, prietenii la lucru sau în oraș, părinții plecați, eu mereu și mereu acasă. Mă plimbam ore în șir în zona unde locuim, prin călduri teribile, de groază să nu intru în casă și să stau între patru pereți doar eu și copilul meu.

Am auzit mulți părinți care spuneau cât e de greu să se pregătească să iasă pe afară cu bebelușul, preferând de multe ori să rămână în casă. Ei bine, eu aș fi înnebunit. Preferam soarele arzător, plimbările lungi. Drept e că locuim la casă, mare lucru nu pregăteam eu când ieșeam, decât căruciorul și un flacon de apă.

După ce a mai crescut Tudor, îl puneam în mașină și mergeam prin parcuri la plimbare, mergeam oriunde numai să văd oameni, să nu mă simt atât de singură.

Dincolo de asta, mai e și singurătatea mamei, dacă e s-o numesc așa. Ești doar tu și copilul tău, și chiar dacă primești toată susținerea posibilă din partea soțului, toată dragostea din lume, toate cuvintele de încurajare, la urma urmei doar tu ești mami a lui.

Am realizat asta atunci când mi-am amintit ce a însemnat pentru mine mama crescând – totul – și mi-am dat seama că și pentru Tudor eu voi fi la fel. Un stâlp de susținere, singurul loc unde va găsi confort și alinare, singura care va ști să îl înțeleagă cu adevărat, cea care va trebui să aibă o soluție pentru orice problemă, orice întrebare, o încurajare pentru orice provocare, un sfat pentru orice dilemă.

Va fi și tati acolo să îl susțină și să îl încurajeze și să îi ofere toată dragostea de care e capabil, dar tati tot nu e mami… 🙂

Singurătatea e unul din motivele pentru care m-am apucat să caut idei de activități pentru bebelușul meu atunci când avea abia câteva săptămâni.

Celelalte mame necunoscute și atoateștiutoare

Intrasem în câteva grupuri de mămici pe Facebook, unde speram să găsesc alinare și sfaturi utile. În schimb am găsit numai reproșuri, îngâmfare și mame atoateștiutoare care susțin că fac totul ca la carte și pe tine te fac să te simți ca o ratată. Yep, pretty much așa a fost. Nu le cunoșteam, dar citindu-le comentariile îmi venea greu a crede că cineva poate fi în stare de atâta răutate, în condițiile în care fiecare dintre noi știm care sunt provocările de a crește un copil.

Am ieșit din grupuri, ducă-se cu sfaturile lor cu tot, amin. 🙂

Problema e la nivel de societate, se pot scrie multe despre asta, nu insist. Ideea e că e și asta un fel de singurătate, dacă nu poți să găsești înțelegere nici din partea colegelor de breaslă, no?

Acum vorbesc cu două-trei mămici, ne amuzăm copios de și cu copiii noștri, mai încălcăm câte-o regulă de parenting (oh no!), ne plângem una alteia de fel-de-fel, ne comandăm produse de pe farmaciatei împreună și împărțim transportul… chestii de-astea de neștiutoare.

Ar mai fi multe de scris, dar mă opresc aici.

Așadar, dragă mămică, dacă vrei să plângi, plângi. Dacă ai impresia că nu te descurci, cere ajutor. Dacă îți faci griji că nu ești o mamă suficient de bună, să știi că nu există mamă mai bună pentru copilul tău decât tine. Va trece o vreme până vei scăpa de hormoni și vei începe să găsești un echilibru în noua ta viață – iar până atunci poate să îți spună oricine, orice, că nu-i vei crede pe cuvânt. Te vei liniști singură când vei vedea că bebelușul tău crește, doarme, mânăncă, iar tu începi să ai timp și pentru tine.

And remember you are not alone și chiar dacă perioada asta pare că nu se mai termină în veci, se va termina totul în doar câteva luni. În câteva zile nu vei mai ști cum e viața ta fără bebelușul tău; în două săptămâni vei avea impresia că ai făcut asta dintotdeauna; peste șase luni te vei întreba unde a zburat timpul… iar el tot zboară…