Așadar, am făcut un omuleț. O-mu-leț.

Degeaba aș sta să încerc să explic cum e să faci un omuleț, că no se puede. Mă uit la el și îl tot întreb, „Al cui ești tu? Cine te-a făcut pe tine? De unde vii?”

Urmează un articol lung, care promit că-i savuros dar e și diabetic pe alocuri. Că deh, n-oi fi io mamă dacă n-oi spune că fiu-miu-i mai mult ca perfectul. Îngăduiți-mi, așadar, hatârul ăsta.

Nu ne-am dorit să avem un copil mai devreme și simt că Tudor a venit la momentul potrivit. Motivele sunt multe.

Cred că unul important pentru mine a fost sperietura clasică pe care o folosesc alți părinți de vârste apropiate mie: lasă că o să vezi tu, profită cât mai poți, viața ta se termină de acum, în următorii trei ani (minim) tu nu mai exiști. 

Apoi a fost dorința de a simți că am realizat ceva pe plan profesional.

Am vrut să călătoresc mult și am făcut-o.

Așadar, acum nu simt că Tudor mă oprește de la a-mi trăi viața la maxim, nu, el o îmbunătățește infinit.

Și chiar dacă e adevărat că toate s-au schimbat radical, toată schimbarea e în bine. Sacrificiile – dacă e să le numesc așa – sunt practic irelevante atunci când mă uit la el și îmi dau seama cât de mare e bucuria de a-l avea. Aduce în jurul nostru numai iubire și zâmbete. Nu numai în sufletele noastre, dar și în inimile celor care îl cunosc. Am și norocul de a avea un copil sănătos, cuminte, care doarme, mănâncă și, atâta vreme cât e curat și hrănit, e tot numai un zâmbet.

Să vorbim totuși despre schimbări

Există tendința de a vorbi în general despre lucrurile la care renunțăm atunci când devenim părinți. Cu toții cunoaștem situația, practic dacă stai să analizezi totul din punctul ăsta de vedere, nu rămâi cu nimic.

Aș vrea ca acest articol să fie înțeles pentru ceea ce este: bucuria mea împărtășită. Nu e nicidecum o pledoarie ca toată lumea să se apuce acum să facă sex neprotejat. Dacă pentru tine toate cele sunt lucruri la care nu poți sau nu vrei să renunți, e total ok să nu ai un copil.

În schimb, eu simt că am câștigat atât de multe…!

E adevărat că nu mai faci totul cum ți se năzare, că depinzi de un program care e al celui mic și nu al tău. În loc să mă plâng că timp de vreo trei ani nu exist, am căutat să prioritizez toate pe care le făceam înainte.

  • Era chiar așa de importantă manichiura? Era frumos să am unghiile îngrijite, dar nu-i simt lipsa.
  • La coafor oricum mergeam doar de câteva ori pe an.
  • La cumpărături pot să merg foarte bine și cu Tudor.
  • Nimeni nu mă oprește să merg în excursii ca înainte, chiar dacă asta înseamnă că mă culc la 11 seara în loc de 3-4-5 dimineața.
  • Nu simt că fac un sacrificiu dacă nu mai ies noaptea la 11pm în oraș, pentru că acum trăiesc o altă etapă a vieții.
  • Casa mea, care era mereu lună de curățenie, are acum zile când efectiv geme.

Nu simt că renunț la ceva, ci că l-am înlocuit cu altceva mai bun, mai frumos:

Pentru mine, majoritatea diminețior încep cu dragă-dragă, cu pupici și zâmbete. Majoritatea meselor delicioase sunt răsplătite cu mmmmm ce bun e! și fiecare joc aduce pe chipul lui Tudor zâmbete din inimă.  În fiecare seară la baie văd piciorușe care n-au stare până nu intră în apă.

În fiecare zi mă bucur de o nouă realizare a sa și pe drept îți spun că nu este bucurie mai mare decât să-l văd făcând lucruri noi care îi fac plăcere: acum își ține capul drept, acum zâmbește prima oară, acum indică cu degetul, acum stă singur pe fund, acum se ridică singur în picioare, acum spune ba și ma și ca și toate înseamnă ceva și nimeni nu știe ce înseamnă în afară de noi trei.

Și cum să nu-mi tresalte și mie inima de bucurie când văd atât de multă iubire sinceră!

NB: Evident că sunt momente când îmi vine să mă duc în lume și să-l las uitat în fața televizorului pentru că mârâie din orice tâmpenie (sau mârâie fără motiv, se poate și așa), pentru că refuză să mănânce sau pentru că atunci când îl chem îmi spune „Nu!” răspicat în timp ce vine spre mine (?!?).

Copilul meu, special doar pentru mine

E foarte greu să vezi dincolo de copilul tău. În ochii mei, Tudor e cel mai frumos, mai deștept, mai bine dezvoltat, mai talentat, mai ce-vrei-tu, el-este.

E atât de greu să vezi dincolo de asta…!

Ca să pot să profit cât pot de prezența lui în viața noastră, a trebuit să realizez că, cu toate că pentru mine copilul meu e perfecțiunea întruchipată, pentru tot restul lumii el e doar încă un copil. Va fi doar încă un elev. Iar după ce se face mare, va fi doar încă un membru al societății, la fel cum suntem și noi (la rândul nostru copii perfecți in ochii părinților noștri) parte din societate, cu drepturi dar și responsabilități.

Și atunci, cumva, înțelegi că lumea ta se învârte în jurul lui, dar lumea, lumea mare, nu.

Pe mine asta m-a ajutat să îmi temperez pornirile instinctive de a-l proteja excesiv, de a-l alinta excesiv – toate fiind de fapt dăunătoare pentru el și pentru noi, părinții, pe termen lung. Ca părinte, am responsabilitatea de a modela un om dintr-un bebeluș care trăiește din instincte.

Eu trebuie să îi arăt ce e bine și ce nu, ce e voie și ce nu, în același timp să îi explic mereu de ce.

Ca el să fie un copil echilibrat, eu trebuie să fiu un părinte echilibrat. O stare care mi-ar fi imposibilă dacă nu aș impune câteva reguli de la bun început. Cu toate că el e maxim de special pentru mine, e doar un alt om; cu ajutorul câtorva limite și reguli, viața e mult mai frumoasă pentru toată lumea.

Acesta, cred eu, e unul din motivele pentru care nu simt nevoia să le spun altor viitori părinți să profite acum cât mai au timp, înainte de a li se naște copilul.

Profită cât mai poți?

Ah, dar profit de fiecare minut, de fiecare clipă, zâmbet, cuvânt, fiecare moment e o fericire imensă.

În zilele dificile, când e răcit, profit că pot să-l țin în brațe tot timpul, mă bucur că sunt acolo să îi ofer toată dragostea mea să se facă bine.

Atunci când e supărat profit că pot să îl alin. Atunci când nu știe să își exprime sentimentele profit că sunt acolo să îl învăț. Atunci când descoperă ceva nou, profit că pot să mă bucur împreună cu el.

Sunt și momente grele, clipe când îmi pierd cumpătul, când mi-aș dori să fac și altceva. Aș vrea să am mai mult timp pentru mine, dar când îl am, îmi lipsește copilul meu. Câteodată mă enervez. Uneori plâng. Alteori mă simt singură. De multe ori sunt atât de obosită…

Atunci când am nevoie de o pauză pentru a-mi încărca bateriile, o iau, desigur. Nu sunt o mașinărie.

Dar niciodată nu am simțit că am pierdut ceva – libertate, independență, ce-o fi – ci că viața mea e infinit mai bună și mai frumoasă acum.

Schimbare va exista și va fi majoră. E puțin absurd să faci un copil și să te aștepți ca toate lucrurile să fie ca înainte, nu?

Să profit? Dar sunt așa o profitoare…!