Viața la 29

De multe ori mă întreb cum aș reacționa dacă m-aș întâlni cu mine de acum zece ani. Dacă tot e ziua mea, fac un exercițiu de imaginație.

La 18-20 de ani mă gândeam cu teroare cum va fi când voi fi aproape de 30.

Ramolită, clar.

Îmi era atât de frică să îmbătrânesc… de parcă aș fi putut face ceva în privința asta.

Eram o persoană cu totul diferită. Nu știu cum mă percepeau cei din jur, dar mă văd fiind dificilă, schimbătoare ca vremea. Îndrăgostită, probabil, cu filme SF în cap și vise puerile.

Știu că într-o perioadă uram culoarea roz. Eu, care acum sunt posesoarea unei perechi de adidași cu luminițe în talpă și a altei perechi pline cu sclipici multicolor.

Uram fetele care se machiau, pentru că mi se părea că sunt superficiale. Nici acum nu mă omor cu machiatul, dar îmi place să fiu ceva mai îngrijită și admir maxim toate tipele (și tipii!) care se machiază.

Dacă m-aș întâlni cu Marieta de acum zece ani cred că aș încerca să o evit ca să nu mă scoată din sărite ideile pe care le debita.

Și totuși, enervanta de Marieta tânără m-a adus aici, pe drumul pe care sunt acum. E procesul normal de maturizare, presupun?

Cred că nu aveam cinci ani împliniți, pentru că încă locuiam la Moldova Nouă. Mă întrebase cineva ce vreau să fiu când o să fiu mare. Îi spusesem că îmi doream să fiu cântăreață, ceea ce pesemne persoanei respective i s-o fi părut amuzant, în primul rând pentru că eu = ureche muzicală zero încă de la naștere. Țin minte că nu înțelegeam de ce i se pare atât de amuzant că eu voi fi cântăreață. La urma urmei, eu voi fi cunoscută de toată lumea, toți vor ști cine sunt, iar persoana asta… nimeni nu știa cine e în afară de familia ei și eu consideram asta foarte trist. Cum adică să nu îți dorești să fii faimos?

În prag de 30 de ani sunt, surprinzător, liniștită. Și dacă vreun copil îmi va spune că vrea să devină cântăreț, probabil nu voi râde, dar voi zâmbi gândindu-mă la ambiția mea de când eram de-o șchioapă.

E un sentiment minunat să te uiți înapoi la viața ta și să vezi că ai reușit să faci multe din lucrurile pe care ți le-ai propus să le faci.

După ce, timp de zece ani am alergat, am lucrat, am tras de mine să fac și aia și aia și aia, mă văd acum în prag de 30 într-o stare atât de zen încât parcă nu mă recunosc.

După ce toată viața am trăit cu impresia că dacă îmi spun părerea voi fi linșată, acum iată-mă scriind aici de toate și practic nepăsându-mi de ce crede lumea.

Înainte mi se părea că dacă ai inițiativă, oamenii vor scoate în evidență greșelile pe care le faci și vor ignora total lucrurile bune pe care le obții. Chiar eu eram cea care analiza până la sânge pe oricine îmi ieșea în cale urmărind să îi găsesc nod în papură și să îi demonstrez că nu-i așa de bun cum se crede. Cârcotașă eram.

Azi învăț să văd lucrurile frumoase din acțiunile oamenilor.

Păi nu suntem noi puși aici ca să ne bucurăm de viață, de tinerețe, de noi și de cei din jurul nostru? Păi da cum.

Sper că sunt mult mai indulgentă atât cu mine cât și cu cei din jur. Am învățat că avem ambiții diferite și ce mi se pare mie că ar trebui să fie o prioritate, nu e pentru ceilalți. Încerc să respect asta în fiecare om pe care îl întâlnesc și cu toate că nu îmi iese mereu (fixistă, remember?), nu mă mai consum ca înainte.

Îmi plac oamenii care greșesc pentru că îmi arată mie că e normal dacă și eu greșesc. Am fost crescută să fiu un om de nota zece la școală pentru că, în cuvintele tatălui meu, ce altceva ai putea avea tu de făcut la 14 ani? Să înveți e jobul tău. Și așa am crescut, știind că dacă înveți și tragi tare, NU VEI GREȘI.

Și atunci nu prea mi-am permis să greșesc, ceea ce înseamnă că nu mi-am permis nici să încerc multe din lucrurile pe care aș fi vrut să le fac.

Acum frica de a greși e acolo, dar nu mă mai feresc de ea. Important e să mă simt împăcată cu mine că am încercat, important e să nu îmi pese de ce spun ceilalți. Cum tot tata zice, dacă nu te omoară, merită să încerci, pentru că dincolo de faptul că au tras de mine să învăț, părinții mei au știut și cum să mă încurajeze să ies din zona mea de confort.

Mă dedic mai mult lucrurilor care îmi fac inima să tresalte de bucurie și mai puțin celor din care aș putea avea un câștig financiar mai mare. E adevărat, faptul că am reușit să ajung la o anumită stabilitate financiară îmi permite să mă bucur pe deplin de me time.

La 29 e cu mult mai frumos decât la 19. Sunt mai împăcată cu mine, sper că reușesc să fiu mai bună, mai îngăduitoare, mai relaxată, sper că sunt mai sociabilă, sunt dispusă să fac lucrurile care îmi aduc fericire înainte de orice altceva, am învățat că viața asta nu e doar despre a urca pe culmile succesului ci și despre a te bucura în tihnă de oamenii din jurul tău, de anotimpuri, de flori, de soare.