E ceva să îți amintească de bunica, mi-a zis mama de curând în timp ce vorbeam verzi și uscate despre ce mai cos.

Mulți vecini din bloc veneau la bunica să le retușeze hainele. Avea, în dormitor, o mașină de cusut cu pedală, un mamut din acela de hibernează într-un înveliș de lemn cu ușă și capac, iar când o deschideai ocupa tot spațiul de sub fereastră.

Copil fiind, pentru mine era ceva magnific ca un corp inert de lemn să fie deschis într-așa fel încât să se transforme într-o mașină de cusut – iar ea, mașina propriu-zisă, se odihnea în burtoiul dulapului. Trebuia să ridici întâi capacul, apoi să trezești gentil mașina greoaie, dintr-un metal verde care inevitabil amintește de perioada comunistă, și încet-încet să o ridici din carapacea sa de lemn pentru a o putea folosi.

Iar jos, sub tot acest mecanism fascinant, era PEDALA. Și mai mult decât atât, era ROATA pe care pedala o punea în mișcare. Iar roata activa o altă roată – a mașinii de cusut – iar aceasta punea în mișcare acul, iar el cosea și cosea și cosea… Cu cât pedalai mai tare, cu atât era acul mai harnic și mai dârz.

O chema Ileana.

Pe mașină, nu pe bunica. Acum cred că își duce veacul uitată într-un hol care adăpostește lucrurile a căror menire e să zacă într-un purgatoriu al obiectelor: prea vechi pentru a fi folosite, dar purtând greutatea unor amintiri prea valoroase pentru a fi date mai departe. Este acolo un goblen cusut de bunicul care înfățișează o țigancă creață purtând ruj roșu și o geacă de piele, cu un sân pe afară, un CD player vechi la care ascultam manele în vacanțele de vară, un fotoliu sau două, bibelouri pe care când eram mici le împărțeam între mine, frate-miu și cele două verișoare (pentru când bunicii vor fi murit iar noi vom fi moștenit toată averea lor) și câteva mileuri aranjate cu atenție pe capacul mașinii de cusut astfel încât praful să se așeze peste ea cu o oarecare grație, o oarecare ordine aproape matematică.

Bunica mea îi cânta materialului. Chiar pot să spun că așa îmi părea. Sorbeam din priviri mișcările ritmice ale picioarelor ei care erau în perfectă armonie cu mâinile ce dirijau materialele sub acul neostoit. Era un vals ce nu părăsea colțul acela de sub fereastră; bunica era dirijor, mașina de cusut – orchestra, iar materialul – partenerul ei de dans.

E lesne de înțeles de ce atârnam pe lângă bunică-mea ori de câte ori cosea câte ceva.

Veneau vecinii la bunica să le scurteze pantaloni, să le refacă tivul fustelor. Sigur, tanti Paraschiva, e bine și pe săptămâna viitoare, nu-i grabă – îi spuneau. În schimbul retușurilor bunica primea fie bani, fie o pedichiură de la Mariana de la patru, fie un borcan de ceva de la tanti de la trei, fie un nu-știu-ce de la tanti Țanțagoi, fie, fie, fie. Așa era pe atunci.

Bunica a lucrat la poștă, nu era croitoreasă de meserie. Dar cumva o avea pe Ileana și o altă mașină electrică pe care i-a oferit-o mamei mele și de care nu am fost niciodată atrasă în mod particular. Nu știu de unde a izvorât pasiunea ei pentru croitorie, nu am întrebat-o niciodată nici pe ea și nici pe altcineva din familie. Era un fapt: bunica mea coase. În ceea ce mă privea, așa fusese dintotdeauna, era parte din ordinea incontestabilă a lumii.

Când croia și eram lângă ea, era liniște în mintea mea. Țin minte acea liniște, pentru că mă concentram să înțeleg cum, prin ce vrăjitorie, poți să iei materialul ăsta tern, chiar plictisitor, și să-l transformi  într-o rochie. Sau o pereche de pantaloni. Sau un șorț de bucătărie, pe care bunica mi l-a cusut să nu mă mai murdăresc când o ajut să facă colțunași. Practic, cum poți să dai o formă în spațiu unui material care zace leșinat, plat, pe masă colea.

Nu reușesc să îmi amintesc câți ani aveam când am pus mâna prima oară pe o mașină de cusut. Mama și bunica îmi povesteau că, odată, mi-am trecut degetul arătător pe sub piciorușul mașinii și l-am cusut. Probabil eram prea mică să îmi amintesc. Eu știu doar că am fost dintotdeauna fascinată de ea.

Într-o vacanță de vară am primit de la bunica niște resturi: un material cu flori mov, ață albă și un șnur alb lung. Am cusut diverse, dar cel mai bine îmi amintesc săculeții în care puneam te-miri-ce, dar erau te-miri-ce importante pentru că locuiau de acum în acest săculeț făcut de mine și nu în altul.

Acasă în Oradea nu aveam voie să cos pentru că mașina electrică mergea prea repede pentru mine – așa zicea mama. Așa că doar la bunici reușeam să învăț câte ceva cu draga de Ileana: cum se schimbă bobina, cum se unge mașina, cum se schimbă ața pe mosor, cum se bagă ața în ac. Mamaia, mama bunicii, avea pe inelarul drept un degetar metalic când mi-a arătat cum se pune ața prin ac și cum se face nodul în celălalt capăt. Tot ea mi-a arătat mai apoi cum să folosesc fusul pentru a toarce lână din care îmi făcea șoșoni.

Am petrecut câteva zile frumoase cu Ileana în copilărie. Apoi vacanțele de vară au avut alte priorități. Bunica își pierduse vederea, așa că pe masivul bloc de mobilă din dormitorul bunicilor se așternu, cu timpul, zăpada uitării.