E sâmbătă, 14 martie. Practic, suntem într-o semi-carantină autoimpusă de luni, pentru că Tudor a luat o viroză de undeva și de atunci e praf.

Marți am fost la medicul de familie, care a spus că e totul ok, e viral și va trece cu răbdare și aerosoli.

De miercuri s-au închis școlile pe perioadă nedeterminată (ei spun că e până în 22 martie, dar, la cum arată lucrurile, cu siguranță facem sărbătorile fiecare în camera lui). Miercuri am rămas fără scutece, așa că am lăsat copilul la bunici și am dat o fugă la cumpărături.

Acela a fost momentul zero în care am zis “ai de plm, îi pe bune și și dacă nu îi pe bune, îi grav.” Rafturi goale. Bărbatul care a stat înaintea noastră la casa de marcat avea două baxuri de Mona în coș. Nu prea mai era hârtie igienică (why, God, WHY???) și nici făină, ulei, legume. Atunci mi-am dat seama că, cu toate că POATE că virusul nu o fi așa rău, panica este.

Reacțiile sunt variate, unii zic că nu mai ies din casă, alții se cred în vacanță. Eu mai fac mișto și zic că măcar așa își mai amintesc și nostalgicii cum era să stea la coadă în vremea comunismului și cum era să vadă rafturi goale prin magazine.

Poate vă mai trece dorul.

Sunt total de acord cu carantina autoimpusă și mi se pare că trebuie să fii foarte inconștient să te expui pericolului de a lua o boală despre care nu se știe, practic, mai nimic.

Nu k nu ash fi suficient de jmekera, k eu oricum shtiu k mie nu mi se poate antampla, dar kear nam kef sa rakesc k apoi orikum tot an casa ajung.

Ultimul lucru pe care îl vreau este să îl expun pe Tudor la orice boală /viroză /răceală oricât de mică, dar, băi, e nasol să stai în casă.

Strâmb din nas când văd toți hipsterii care spun că hai că totuși e fain, că-concediu, că acuma-i momentu’ să faci ce n-ai făcut în 30 de ani da’ ai vrut da’ n-ai putut că o trebuit să mergi pe afară.

Nu, nu e nimic fain să stai în casă zile la rând, cu atât mai puțin dacă ai și un toddler de aproape doi ani. Nu apuci să citești, nu apuci să Netflix and chill, nu apuci nici să te speli pe cap, să faci mâncare (sau măcar să te gândești ce ai vrea să gătești).

De exemplu, acum stau lângă el ca să doarmă, pentru că de aproape o săptămână doarme așa și așa, deci nu prea, din cauza tusei, a mucilor, dar mai ales a febrei.

Și chiar dacă nu ai toddler care să facă legea la tine-n penthouse, tot nu e fain să stai în casă. Te plictisești. După trei, patru, cinci zile te plictisești de mori. Psihic, devine o problemă maximă.

Acum patru ani a trebuit să stau acasă cam două luni. Puteam să ies în curte dar cam atât. A fost horror.

Cu toate acestea, noi stăm toți în casă/curte, mari și mici. De când cu Tudor, ne-am obișnuit că uneori e mai bine să stăm acasă pentru a-l ajuta pe el să își revină din bazaconiile în care intră copiii cu sistemul lor imunitar. Știu că la un moment dat se va face bine și știu că trebuie să avem răbdare până atunci.

Personal, nu am nici cel mai mic chef să răcesc, darămite să fac pneumonie sau mai știu eu ce complicații. Îmi place prea mult să fiu sănătoasă ca să mă aventurez acum în locuri aglomerate (pe care oricum nu le agreez).

În zilele ce urmează și cu acordul lui boss T., voi fertiliza solul florilor din grădină, voi tunde florile încă netunse, voi curăța frunzele uscate din grădină. Voi coase; voi vrea să citesc și nu voi apuca. Voi vrea să mă uit la Sherlock și probabil voi putea să văd doar vreo două-trei episoade într-o lună.

În rest, voi căuta idei de activități pentru toddleri care să îl țină ocupat pe Tudor câtuși de puțin. Voi fi frustrată că nu merge la creșă și că nu pot să lucrez, apoi mă voi calma spunându-mi “Știai că așa se va întâmpla” și “Karma.”

Aș vrea să încerc să țin un jurnal cu această ocazie. Am nevoie de un scop, de ceva care să îmi dea un motiv să trec mai ușor peste zilele ce urmează. Cred că un jurnal e un proiect drăguț, mai ales că nu am ținut în viața mea unul.

Care citiți pe aici și aveți idei de csf, amintiți-vă că sharing is caring. ❤️