Din când în când în mintea mea crește un viermișor impostor.

Nu suntem prieteni și nu-mi place de el, însă lui pesemne că îi place cu mine, pentru că uneori șade zile întregi, chiar săptămâni.

Și mereu îmi șoptește cât sunt de inutilă.

Îmi spune că-s o impostoare, că-s proastă de pic, că nu-s în stare să fac un singur lucru calumea, că mai bine aș sta închisă în casă și n-aș mai vorbi cu nimeni, pentru că oricum nu știu decât să mă dau mare, să vorbesc tâmpenii. Că-s rigidă în gândire, fixistă, că-s rea.

Îmi spune să n-am păreri, că oricum sunt greșite, sau, dacă le am, să fac bine să le țin pentru mine că altfel mă fac de râs. Îmi spune să nu fac nimic, pentru că oricum voi face o măgărie, voi încurca oameni, voi da peste cap planuri. Că există în lume atât de multă suferință și eu fac prea puțin să ajut oamenii aflați la nevoie, că îmi pasă prea mult de mine și prea puțin de ceilalți.

„Și la urma urmei, ce știi tu să faci? Nimic. Și mai ești și grasă.”

Asta cu grasa chiar mă scoate din sărite.

Îmi mai spune că sunt o formă fără fond, că nu am pic de cultură generală, că-s ipocrită, că-s eu însămi o impostoare care nu merită atenția oamenilor.

Că am nasul prea mare, șoldurile prea late, piciorul stâng prea rupt.

Că orice aș face pe plan profesional o s-o dau în bară cu stil și dacă ceva îmi reușește e doar pentru că am avut noroc cât carul – nu că ar fi meritul meu.

Cred că înțelegi de ce nu-mi place de el.

Când apare încerc să mă țin cât mai ocupată. Să ies, să socializez, să vorbesc. Știu că doar așa va pleca. Așa că fac exact ce îmi zice să nu fac.

Am înțeles că se numește Impostor Syndrome (Sindromul Impostorului), un model psihologic în care individul se îndoiește de talentele și realizările sale și simte că este o fraudă. În ciuda competențelor profesionale și personale incontestabile, suferă pentru că nu se simte suficient de bun și își pune toate reușitele sale pe seama norocului, a circumstanțelor sau a unei coincidențe fericite. Mai multe despre asta poți să citești aici. 

Cel mai greu a fost după ce am născut, pentru că eram singură fără a putea să plec din casă, eram grasă ca porcu… practic, eram la pământ.

Dar chiar dacă pleacă, viermele revine regulat.

Mai ales în momentele în care greșesc câtuși de puțin, sau în momentele în care simt că am supărat pe cineva cu ceva ce am zis sau am făcut.

Și apoi, izolarea nu a ajutat, cu toate că nu am fost chiar singură acasă.

Și mai e și chestia că eu aș vrea să fac atât de multe, ATÂT DE MULTE.

Dar nu am timp. Și nici asta nu ajută.

Și apoi a venit și știrea care zice că se-nchid unitățile de învățământ și nici asta n-a ajutat.

Mna, a fi cumva, că n-a fost niciodată să nu fie nicicum.

Nu-mi place să vorbesc despre asta, dar mă gândesc că nu sunt singura frustrată. Că e ceva normal să ne îndoim de noi? Să ne punem întrebări, să vrem să fim mai buni, nu? Îmi doresc să am din nou o perioadă în care să fiu mulțumită de mine, să înțeleg că nu e totul o competiție, că e bine să te și bucuri de viață, să bei o bere și să to hell with everything.

Să accept că toată porcăria asta cu pandemia e ceva trecător, că și dacă mă supăr și dacă nu mă supăr, nu pleacă nicăieri, n-am ce-i face și ASTA E.

Mai avem și alți impostori pe aici? 🙂

P.S.: am scris acest articol în martie, l-am publicat în aprilie, m-am autodeclarat an attention whore și drept urmare l-am șters. Și acum în noiembrie am zis f*ck it, this sh*t is going live.