În 2010 am avut primul meu interviu pe Skype pentru un proiect de freelancing. O eroare totală în care efectiv i-am zis potențialului client că am zero experiență.

Ce să zic altceva decât că mi-a replicat, foarte elegant, că îi va oferi proiectul altei persoane și că ar trebui să aștept să mă contacteze. Evident, nu a mai revenit.

Am înțeles apoi cum stă toată treaba, așa că mi-am făcut un portofoliu și am încercat din nou.

Primul proiect de freelancing pe care l-am câștigat mi-a adus $50. Jur că a fost cel mai fericit moment din viața mea profesională. Am lucrat două săptămâni întregi la el și, dacă mă întrebi acum, am făurit o bijuterie de ebook.

Pe atunci primeam bursă lunară de la facultate în valoare de 180lei, iar $50 era cam încă pe atât. Clar, eram asigurată pe toată luna.

Cum m-am apucat de freelancing?

Eram în primul an de facultate. Îmi era rușine să le mai cer alor mei bani de suc. Plus că tot ce primeam de la ei pentru o sâmbătă veritabilă în oraș însemna unul din următoarele două lucruri:

  1. Unu, trebuia să găsesc pe cineva să-mi plătească consumația, iar eu nu-s cineștiece lady să-mi placă să mă îmbăt pe banii altora.
  2. Doi, trebuia să merg pe jos până în centru și să și vin pe jos acasă ca să pot să-mi permit să beau două beri amărâte în Lord’s. În Heat se plătea intrare, așa că… nah.

Așa că am zis, gata. Nu mă deranjează să merg și să vin acasă pe jos, da berile-s beri.

Ei, dar n-am început cu freelancingul. Nu, nu.

Mi-am depus CVul la câteva magazine în Lotus și am primit o invitație la ”interviu” la un magazin de superfiță. M-am dus o zi de probă, zi în care am stat opt ore în picioare, am ascultat-o pe angajată îndrugând verzi și uscate despre telenovelistica ce era viața ei, am ajutat o bătrânică (+70) să meargă pe tocuri de 20cm și am aranjat niște produse pe mesele de la display.

Printre toate astea, am simțit tot timpul că urmează să clachez nervos dacă mai stau încă 5 minute în locul ăla.

Noroc că la o săptămână după povestea asta am aflat că urma să plec la studii într-o anume țară cu multă brânză, așa că le-am zis ălora pa și pusi.

În anul doi m-am apucat de freelancing pe bune. Adică toată povestea de la început.

A urmat o perioadă în care mi-am făcut un profil supermișto pe un site de freelancing, am început să iau proiecte cu nemiluita, câștigam obscen față de cât lucram și mai aveam timp și să merg la facultate, să îmi iau toate examenele și să mai primesc și bursă. Exact ca nesimțiții ăia de tocilari care se plâng că n-au învățat nimic și apoi împușcă un zece cât casa, cam așa eram.

Eram deja la începutul anului trei de facultate și începusem să am timpi morți și timpi suprasolicitanți. Mai ales în perioada examenelor, îmi venea foarte greu să găsesc un echilibru între studii și muncă. Aveam de scris și lucrarea de licență, aveam de învățat – pe lângă Baudelarie, Marquez, Esquivel și-alții – despre Seth Godin, Google, SEO, digital marketing, Neil Patel, Hubspot, Moz, webinars de la feldefel de copywriteri și de-astea. Facebook tocmai începea povestea cu organic reach, era o nebunie pe atunci, minim trei postări pe zi, ce mai… toată lumea avea nevoie de articole SEO, comunicate de presă pentru SEO și trei postări pentru Facebook pe zi, în fiecare zi. Cafele, pisici, nu conta. Postare să fie.

Cum am angajat primii oameni

Zilele mele începeau la 7 dimineața, pe tramvai, citind ebooks despre digital marketing în drum spre facultate. Continuau cu câteva cursuri la facultate, după care mergeam la birou să lucrez, apoi munceam la lucrarea de licență, iar în final mai aveam câte un webinar programat într-un fus orar total imposibil.

Și cum iubitul meu actual soț locuia în Rogerius iar eu în Nufăru, însemna că, dacă voiam să ne mai și întâlnim, ajungeam acasă la 11-12 noaptea, iar a doua zi o luam de la capăt.

După vreun an de făcut chestia asta, criză mare de ficat. O săptămână am fost praf, dureri de cap, grețuri, stări de amețeală și în general nașpa tare. Eu foarte rar sunt nașpa tare.

A trecut licența, iar la master cam aceeași poveste: timpi morți și timpi suprasolicitanți. Începusem să mă cam satur și de facultate și de lucru, așa cum era atunci.

Și-atunci am zis, ori mă las și mă angajez, ori angajez eu.

Ce mă gândeam eu, că doar sunt o megașmecheră:

  • Angajez oameni care să facă treabă în locul meu.
  • Voi avea mai mult timp liber, același venit.
  • O să pot să fac tot ce vreau eu să fac, că doar o să fiu boss și asta face boșii.

Spre disperarea mea ulterioară, în momentul în care am luat decizia de a angaja oameni am uitat complet că am o conștiință.

Primii mei colegi au fost un graphic designer și un junior copywriter.

Lucram în apartamentul în care locuiam, în camera mare. Foloseam drept birou masa ”de evenimente speciale” a părinților mei, care între timp se mutaseră din țară.

Dimineața mă trezeam la 7, mă schimbam de pijamale, mă duceam în living, mă așezam la birou și lucram până pe la 5-6-7 seara. Mă ridicam de la ”birou”, mă puneam în pat, mă uitam la un film și adormeam. Lucram și mai mult decât înainte, pentru că acum, pe lângă munca pe care trebuia să o fac eu, mai aveam de revizuit și munca celor pe care îi angajasem.

Ca boșii șmecheri, ce mai.

Ei, cam jumate de an a mers așa.

Apoi, unul din angajați a plecat. M-am gândit să renunț, dar ei drace, că nu mai puteam. Dădusem de gustul muncii ăsteia istovitoare, dar care îmi permitea să fac tot felul de lucruri care mi-ar fi fost imposibile dacă aș fi lucrat singură.

Și uite, culmea, nu îmi mai surâdea ideea de a reveni la ceea ce făceam înainte. Începusem să înțeleg mai bine cum e cu content marketingul, începusem să studiez social media, email marketing, customer journey, funnels, SEO, Analytics și toate cele.

Cum să le fac eu singură pe toate?

Am căutat un alt angajat. Pe care l-am și dat afară, dar asta e o altă poveste despre cum am devenit o adevărată zgripțuroaică. Am avut mustrări de conștiință luni întregi.  Am făcut ceva ce trebuia făcut, dar asta nu înseamnă că m-am simțit bine făcând-o.

Evident, după ce am concediat, am angajat din nou. Apoi din nou.

Îi învățam, le arătam, îi educam. Când lucrurile deveneau ceva mai complicate, oamenii plecau.

Eu rămâneam cu munca, cu orele prelungite la birou, cu responsabilitatea de a căuta și educa oameni, oameni care plecau și trebuia să caut pe altcineva să îi înlocuiască.

Munca mea e ca un drog

M-am trezit că-s ”șefă”, deși niciodată nu am zis că am angajați, ci colegi. Sunt colegii mei, pentru că lucrăm cot la cot.

Încă mă gândesc că aș putea să renunț și cred că asta mă face să merg mereu înainte: tocmai faptul că știu că am posibilitatea de a mă opri oricând mă face să nu mă opresc. E ca un drog, dacă vrei, ca fumatul. Spui că poți să te lași oricând, și fix când zici că te lași, parcă ar mai merge un fum – că nu depinzi tu de fumul ăla. Așa te gândești.

La locul de muncă am cinci birouri și trei colegi acum. E aceeași cameră de apartament, dar acum locuiesc altundeva. Acum mă duc la lucru în fiecare dimineață. Am renovat, am văruit, am investit minimul necesar pentru a avea un birou decent.

Unde vreau să ajung? Ce vreau să fac?

Nu am planuri. Ăsta nu e un lucru bun, dar îmi permite să fiu flexibilă cu viitorul meu. Revenind la povestea cu drogul, pot să mă opresc oricând, oricând.

Și atunci, de ce renunță lumea la freelancing?

Ca orice drog, te prinde foarte tare la început. Câștigurile sunt net superioare față de orice alt job ți-ai lua, mai ales în timpul sau chiar după ce termini facultatea. Freelancingul înseamnă o GROAZĂ de muncă, și nu știu dacă pot să subliniez suficient cât de multă muncă implică.

Presupun că după o anumită perioadă te saturi.

Te saturi să muncești ca un rob o lună întreagă și apoi să te gândești cu groază dacă ăla a fost ultimul tău proiect. Iei o pauză de câteva zile sau câteva săptămâni în care efectiv nu ai ce să muncești – deci nu câștigi nimic – după care o iei de la capăt.

În plus, trebuie să fii al naibii de norocos să îți poți permite să îți alegi clienții, mai ales la început. Lucrezi cu oricine e dispus să te plătească. Unii îți toacă nervii, alții nu te plătesc după ce ai muncit zile întregi, unii plătesc târziu, alții sunt veșnic nemulțumiți. Vorba aia, pe banii mei mă distrez singur.

Ca freelancer, te saturi la un moment dat, vrei să ai liniște și echilibru la lucru. Și e perfect normal.

E bine să mergi la servici, să știi că lucrul începe la 8 dimineața și se termină la 4 după-masa, că odată ce ajungi acasă nu ai grija muncii de mâine. Pentru munca de mâine își face griji bossul tău, el patricipă la meetinguri cu clienții la ora zece seara și pregătește taskurile pentru ziua următoare. El e de vină dacă ceva nu iese cum trebuie, el e un nașpet dacă îți zice să faci ceva de două ori. E nașpet, dar tu ajungi acasă după o zi de muncă și lași munca la birou. Boss nu.

În schimb, boss se asigură că primești salariul la timp, că înveți mereu ceva nou. Că mergi la conferinșe unde te educi și crești profesional. Boss discută cu clienții și filtrează toată informația, astfel că la tine ajunge numai lista de to do. Tot boss se dă peste cap să fie clienții mulțumiți, dar să fii și tu mulțumit și să îți placă să vii la lucru. Boss merge în concediu când are boss chef, dar de multe ori asta înseamnă că tot concediul pe care și-l permite boss e un weekend prelungit într-un oraș undeva, sau la munte. În rest, merge în delegații în locuri foarte mișto, dar unde lucrează, din șapte zile, șase.

Aș fi putut să mă angajez. Serios, aș fi putut. Și sincer spun că, în loc să îmi caut un loc de muncă, am început să angajez eu alți oameni pentru că am crezut că voi avea mai puțin de lucru.

Jur că de-aia am făcut-o inițial.

Apoi am continuat pentru că era o provocare pentru mine. După care a început să îmi placă. Acum nu aș face altceva, cu toate că de multe ori sunt extenuată. Explic aici mai multe.

Sunt tot freelancer, sau ce sunt? Cum m-ar defini cineva care ar vedea ce lucrez și cum lucrez? Am o agenție? Sau ce am?

(foto: Sydney Opera House, Australia)